poezie

Carolina

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu - la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Virtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvint,
ca pe sub laba unui leu alergind.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape văzut,

Fericire

Mai greu de suportat
decât fericirea nu e nimic
Sau în orice caz
posibilitatea de a avea tootul
Pe care în această parte de lume
O numim fericire.
A fi totul este dimpotrivă
O exultantă suferinţă.
A fi totul înseamnă a fi îm stare
Să suferi în locul tuturor,
A încerca să vezi cum e să fii celălalt,
să fii altul,
Cum e să nu mai fii tu,
Cum e să nu mai fii.

(Ana Blandiana, Fericire)

(Din PPS cu autor anonim)

 


Theme & Icons by N.Design Studio
Emite conţinut