În sens juridic, defăimarea este comunicarea unor afirmaţii care clamează, stabilesc sau implică în mod expres fapte care pot prejudicia imaginea unei persoane, firme, produs, grup, guvern sau naţiune. Este folosită în mod frecvent, dar nu întotdeauna,[1] cerinţa ca aceste afirmaţii să fie false şi ca ele să fie comunicate altora decât persoana defăimată.
Cele mai multe jurisdicţii permit acţiuni legale, civile şi/sau penale, împotriva diferitelor tipuri de defăimări, şi stabilesc pedepse împotriva criticilor defăimătorii. Legat de defăimare este şi divulgarea publică a faptelor private, atunci când o persoană dezvăluie informaţii care nu sunt de interes public, şi aceste informaţii aduc prejudicii persoanei în cauză. Spre deosebire de defăimarea scrisă, în acest caz divulgarea unor aspecte private nu se justifică nici atunci când faptele divulgate sunt reale.
Legislaţia împotriva defăimării intenţionează să protejeze bunăstarea emoţională şi mentală a persoanei defăimate împotriva unor astfel de acţiuni.” Dacă o publicare sau informaţie este falsă, atunci este vorba de defăimare. Dacă o comunicare nu este falsă din punct de vedere tehnic dar duce la duce la interpretări eronate ale situaţiei reale, atunci în unele jurisdicţii aceste fapte se pedepsesc.
În multe jurisdicţii, defăimarea este asimilată crimei.
-
^ De ex., în cazul defăimării verbale, în legislaţia din Anglia, unde înainte de apariţia secţiunii 6 din Libel Act 1843 (justificarea afirmaţiilor prin beneficiul public), era irelevant dacă afirmaţiile erau sau nu adevărate, şi este încă suficient că au fost publicate pentru persoana defăimată.
Lasă un răspuns