Raţionamentul inductiv
Inducţia, cunoscută şi ca raţionamentul inductiv sau logica inductivă, este un tip de raţionament care implică transferul de la un set de fapte specifice la o concluzie generală.[1] Poate fi văzut şi ca o formă de teoretizare, în care sunt utilizate fapte specifice pentru a crea o teorie care explică relaţiile dintre fapte şi permite predicţii ale viitoarei cunoaşteri. Premizele unui argument logic inductiv indică un anumit suport (probabilitate inductivă) pentru concluzie dar nu o impune, respectiv nu îi asigură veridicitatea. Inducţia este folosită pentru a stabili proprietăţile sau relaţiile tipurilor pe baza observării evenimentelor (pe baza unui număr de observaţiisau experienţe), sau pentru a formula legi pe baza observaţiilor limitate ale modelelor fenomenologice recurente. Inducţia este folosită, de exemplu, în folosirea unor propoziţii specifice precum:
...pentru a genera propouiţii generale precum:
Un alt exemplu ar fi:
De notat că inducţia matematică nu este o formă de raţionament inductiv. În timp ce inducţia matematică poate să nu se bazeze pe cazuri, formularea bazată pe cazuri este în mod cert o formă de raţionament deductiv.
Traducere şi adaptare din Wikipedia de Nicolae Sfetcu
English
Română